În nicio ordine preferată, e trist că înțeleg mai bine postul lui Octavian.
E incomod că o chestie mi-a rămas întipărită în minte și prin ea înțeleg din ce în ce mai des lucruri care altfel mi-ar fi creat numai un disconfort difuz. Adică e incomod că lucrurile care ar putea rezista se duc și ele când, decalat, le sună ceasul material.
E incomod că o eșarfă albastră iese la spălat și dintr-un albastru pierdut spre alb se face pierdută toată într-un bleu șobolan. O amintire discretă, ca să existe, trebuie sus ținută la rang de sacru. Trebuie un efort discret.
E incomod că niște globuri se sparg. N-au rămas prea multe pe care să le fi atins și mama.
E incomod să vreau să fac curat, dar să nu-i fi vrut niciodată parola. Apoi e și mai incomod să aflu că eu eram parola. Am aflat printr-un efort, discret, și având încredere în mama.
Și mă simt stingher că nu am un contact de urgență.
